De Mădălin Munteanu am auzit prima dată când i-am citit  povestea scurtă  ”Omul din Grădina Japoneză”, iar apoi i-am  citit și nuvela de dragoste,  ”Ultima Noapte de Mai”. Ne-am  văzut într-o joi ploioasă în Club Control în  București, un loc  frecventat des de tânărul autor.

Reporter: De obicei, un inteviu de genul pune accent pe Mădălin Munteanu, scriitorul, dar noi am vrea să știm cine este Mădălin Munteanu, omul?

Mădălin Munteanu:  Nu cred că ai idee cât de mult îmi displace să vorbesc despre mine sau despre lucrările mele, deși nu e tocmai ok, ținând cont că de meserie sunt PR, așa că în mod normal, trebuie să mă vând.  Nu știu, sunt om echilibrat, realistul de serviciu, scepticul nocturn, etc.

R: Ce faci când nu scrii?

M.M.: Muncesc, iar când nu muncesc, îmi place să ies, să îmi beau cafeaua într-o mansardă uitată sau să ajung la o petrecere plăcută.

R: Ce tip de petreceri frecventezi?

M.M.: Să știi că sunt destul de tipicar. În mod normal, cele de aici din Control, cele din Eden, dar și cam tot ce înseamnă Color și The Fresh. Evit ceea ce societatea consideră ”petrecere bună” pentru că nu sunt tocmai pe gustul meu, să spun așa. Evit spre exemplu Centrul Vechi, îl frecventez doar când e ora 3 dimineața și mă apucă foamea aia disperată.

R: Ești unul din oamenii frumoși ai Bucureștiului. Ce amintire îți vine în cap prima dată legată de oraș?

M.M.: Parcul de lângă blocul bunicii mele din cartierul Băneasa. Acum nu mai există, dar acolo am crescut împreună cu toți prietenii mei. Eram un puști, nu aveam nicio grijă, eram fericit atunci. Aceea cred că e prima amintire care m-a format ca om. Restul sunt doar momente. Trec pe lângă anumite locații și uneori zâmbesc, alteori mă întristez, dar nu aș renunța la nicio amintire, indiferent cum a fost aceasta. Ele au stat la baza formării caracterului meu cum am spus mai sus.

R: Spuneai că atunci erai fericit, acum nu mai ești?

M.M.:  Fericirea este ceva complicat. Da, știu cum sună, dar nu cred că poți să vorbești de o fericire constantă, ci mai degrabă aceasta este pe etape, pe momente. Nu este continuă, iar aici depinde de fiecare om cum reușeste să o controleze.  Deci ca să iți răspund concret, nu am nici cea mai vagă idee. Pentru mine fericirea există doar dacă vrei tu să existe.

R: Dacă te intorci la copilărie, de care carte îți amintești prima dată? De ce?

M.M: Nopți Albe a lui Dostoievski și Romanul Adolescentului Miop a lui Eliade. Nu aș putea să spun concret de ce, dar le-am ales pentru senzația pe care mi-au provocat-o atunci, de cum mă simțeam când întorceam câte o pagină.

R: Ai fost la vot?

M.M.: Da

R: Pot să te întreb pe cine ai votat și de ce?

M.M.: Pe Iohannis. Pentru că avem nevoie de o schimbare și dintre toți cei care au candidat, el pare cel mai probabil să aducă această schimbare. Oricum, mai rău decât suntem nu cred că avem cum să ne ducem, așa că ori ne ridicăm, ori ne căutăm de muncă în Coasta de Fildeș.

R: Ce îi lipsește clasei politice din România?

M.M.: Ce nu îi lipsește? Poate niște vizite mai dese a celor de la DNA.

R: Hai să revenim la subiectul ce ne place nouă, literatura. Cum îți pare în prezent? Ce îi lipsește?

M.M.: Promovarea. Cred că sunt promovate cărți greșite care merg în aceeași direcție cu declinul societății internaționale. Dacă e să mă rezum la noi, poți intra într-o librărie mare și o să vezi ce volume sunt puse la bestsellers, în timp ce anumite lucrări de exceptie sunt aruncate într-un colț, nu uitat, dar ignorate.

R: Cine e cel mai bun scriitor în viață?

M.M.:  Imposibil de răspuns. Fiecare persoană o să îți spună altceva, aici e vorba de subiectivismul fiecăruia dintre noi. Eu o să spun că pentru mine este Murakami, alții o să îți răspundă altceva.

R: Lucrezi la ceva acum?

M.M.: Da și nu. Momentan sunt niște cuvinte aruncate pe o foaie care capătă câte un sens pe zi ce trece. Voi vedea dacă duc spre ceva anume sau nu.

R: Poți să ne spui despre ce este vorba?

M.M.: Pot să vă spun că stilul rămâne același, doar că personajul o să fie de sex feminin și este scris din altă perspectivă decât cea cu care v-am obișnuit până acum.

R: E de dragoste? Sau este de acel tip de dragoste regăsit în Ultima Noapte de Mai?

M.M.: E despre fericire, e despre oameni, e despre melancolie, e despre playlistul muzical al vieții noastre.

R.: Sună apetisant. Cât de curând ne putem aștepta la această lucrare, după ”Omul din Grădina Japoneză”?

M.M.: Timpul nu a fost și nu o să fie prietenul meu. Rămâne de văzut.

R: Ce îi lipstește Bucureștiului?

M.M.: Un film făcut de Woody Allen.

R: Ce vrei tu să le transmiti oamenilor, de ce faci ceea ce faci?

M.M.: Vreau să își amintească să zâmbească. Să zâmbească indiferent cum sunt. Da, sună ca un clișeu american, dar momentul în care un om își redescoperă zâmbetul intern, nimic nu îl mai poate doborâ.

R: De ce te trezești dimineața?

M.M.: Că apoi mă simt leneș dacă nu o fac.

R: Există ceva fără de care nu ai putea să trăiești?

M.M.: Muzica. Nu pot să îmi imaginez viața fără muzică, fără ipod-ul sau pick-up-ul meu. Nu aș putea să mă trezesc într-o dimineață și să știu că nu mai pot să ascult Otis Redding, Daft Punk sau Fleetwood Mac.

R: Unde mergi când vrei liniște?

M.M.: Mergeam în Acuarela. Acum nu știu, am merge în parc, dar plouă.

R: Cel mai tare eveniment muzical de la noi la care ai fost?

M.M.: Hmmm, greu de zis. Mi-au plăcut enorm cei de la Orbital la Bestfest 2009, dar în mod ciudat, aș spune: Slow Magic și Giraffage chiar aici în Control, în iunie 2013. Spun ciudat pentru că nu mă așteptam la un asemenea spectacol muzical din partea celor doi dj.

R: Ești hipster?

M.M.: Mai există acest termen?

R.: Aparent da.

M.M.: Nu știu, poate, habar nu am, poate sunt controlist mai degrabă, dacă vrei neapărat să îmi pui o etichetă.

R: Cea mai mare surpriză din ultimii ani?

M.M.: Transformarea lui McConaughey.

R.: Adică?

M.M: A devenit actorul complet și poate cel mai bun de la Hollywood în prezent. De la roluri jenante alături de Jennifer Lopez, la excepționalul Rusty din True Detective, Dallas Buyers Club sau Interstellar.

R: Cel mai bun film văzut în ultima perioadă?

M.M: Grand Budapest Hotel.

R: Unde ai vrea să locuiești?

M.M.: Tokyo

R: Lost in Translation sau Her?

M.M.: Ambele. Nu poți diferenția două lucruri identic de spectaculoase.

R: Cu ce rămâi de la 2014?

M.M.: Un cuantum de sentimente. Fericire, tristețe, entuziasm, dezamăgire, planuri, euforie, the usual.

R.: Mersi Mădălin, așteptăm noua ta lucrare. Ceva de final?

M.M.: Vă mulțumesc și eu, iar că tot vorbeam mai sus de Grand Budapest, vă las cu clasica frază a lui Mr. Gustave: You see, there are still faint glimmers of civilization left in this barbaric slaughterhouse that was once known as humanity. Indeed that's what we provide in our own modest, humble, insignificant... oh, fuck it. 

Lucian Erwin Bureriu este membru al Uniunii Scriitorilor din 1968. A debutat editorial cu un volum de poezie. A publicat două volume de versuri, patru volume de proză scurtă, un roman şi un volum de memorii. Este absolvent al Facultăţii de Filologie al Universităţii din Timişoara, a fost profesor, redactor de radio şi televiziune, secretar de redacţie la revista Orizont. În prezent îşi împarte timpul între Statele Unite şi România, scrie aproape zilnic peblogul personal şi recent va scoate o primă carte de însemnări de călătorie intitulat „Hotel California”. Despre carte şi alte subiecte legate de călătorii în interviul de mai jos.

Mario Csipai: Căutând pe Google după Herodot şi păpădie…am dat şi de Lucian Bureriu. Am văzut că sunteţi destul de activ în mediul on-line, nu foarte mulţi scriitori din generaţia dumneavostră au blog personal. Cum se face că sunteţi „prieten” cu tehnologia asta modernă, am observat că mulţi intelectuali de vârsta dumneavostră sunt mai conservatori şi resping calculatorul, resping internetul.

Lucian Erwin Bureriu: Datorez asta fiului meu, care e inginer IT. Când a plecat în America ne-a lăsat toate computerele lui. Iar în State mi-a făcut cadou un laptop Gateway. Nu mai scriu de mult cu pixul…

Mario Csipai: Cum vedeţi blogosfera românească şi în special pe cea de travel? Se ridică la nivelul blogosferei în limba engleză? Este bine că oricine doreşte poate să îşi facă blog şi să se dea cu părerea despre orice chiar dacă este mai puţin avizat?

Lucian Erwin Bureriu: Nu mă deranjează nici un blogger. Este o experiență frumoasă pentru tinerii de toate vârstele. Blogosfera de travel românească este ca scrierea unui începător. Nu mulţi ştiu cum să valorifice o călătorie. Spre deosebire de occidentali, care fac asta de mai multă vreme…

Mario Csipai: Am remarcat că aveţi un palmares publicistic bogat, 9 cărţi care au văzut lumina tiparului, am văzut că aţi scris proză, versuri, memorii, iar „Hotel California” este prima carte ce conţine note de călătorie. Ce va determinat să scrieţi această carte?

Lucian Erwin Bureriu: Sunt membru al Uniunii Scritorilor… Nepoţelul meu e un “Born in the USA”. După un vechi obicei, am să-i dedic lui această carte. Titlul e un copy-paste după piesa membrilor formaţiei pop-rock Eagles, ahtiaţi şi ei după California. Contactul meu cu Lumea Nouă a fost o experienţă unică. Strămoşii mei din Austro-Ungaria au emigrat acolo. Acum am venit la rând…

Mario Csipai: Puteţi oferi mai multe informaţii despre noua carte? Când va avea loc lansarea şi unde? Cartea cuprinde doar însemnări de călătorie din Statele Unite sau este un istoric al turturor călătoriilor dumeavoastră?

Lucian Erwin Bureriu: Va urma, poate, şi una de eseuri de călător, dacă se poate spune aşa. Cartea asta e însă dedicată exclusiv coastei Pacificului SUA. De obicei românii se rezumă la East Coast.

Mario Csipai: Am văzut că în unele postări de pe blog aţi dat citate în limba engleză. Scrieţi şi în engleză? Sau v-aţi gândit să scrieţi şi în engleză pentru un public mai numeros.

Lucian Erwin Bureriu: Sunt dascăl de germană şi engleză. Dar numai călătoriile te fac să-ţi refaci cee ce ştii deja. Familia mea e una mixtă, maghiară-română-germană, sunt o corcitură. În engleză? Ar fi o idee, însă n-am încă relaţiile necesare şi… banii. Dacă voi mai avea timp, eu sau fiul meu vom traduce cartea. Nu prea cred că îi va interesa pe americani, cu toate că noi, europenii, ştim mai multă istorie, inclusiv despre Lumea Nouă.

Mario Csipai: Am observat că nu s-au scos foarte multe cărţi cu note de călătorie pe la noi, a mai încercat Ioan T. Morar, care a copilărit în acelaşi cartier ca şi mine (Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis), Mihai Barbu (Vând kilometri), Răzvan Marc (Nepal Internet Cafe şi Austria o altfel de vacanţă) iar acum patru arădeni recent întorşi dintr-o expediţie în Asia până în Mongolia şi retur au parcurs 23.863 km prin 9 ţări, au filmat 30 de ore de material brut şi au realizat peste 7.500 de poze şi vor să scoată un film documentar şi o carte despre călătoria lor, un fel de jurnal de călătorie. Vreau să vă întreb dacă aţi auzit de vreuna din ele sau dacă aţi citit ceva cărţi similare scrise de autori români acum sau chiar înainte de revoluţie. Dacă da, ce anume recomandaţi pasionaţilor de travel să citească.

Lucian Erwin Bureriu: Ca timişorean, îl cunosc pe Morar. Ceea ce s-a scris înainte de revoluţie e cenzurat. Cărţile mai recente sunt cam superficiale. Pentru că după ce vii dintr-o călătorie, ar trebui să te documentezi în continuare în legătură cu locurile unde ai fost. Citind cărţi de istorie sau beletristică, geografie sau arheologie. Numai aşa se poate reda, la modul aprofundat, o călătorie.

Mario Csipai: La un moment dat pe blog aţi povestit despre o vizită în Turkmenistan? Destul de „exotic”! Ce alte destinaţii mai puţin obişnuite aţi mai vizitat?

Lucian Erwin Bureriu: Exotic, da. Ca şi California, dar în alt sens. În rest, nimic neobişnuit, dacă pot spune astfel despre fosta Iugoslavie, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, URSS… Ce ni s-a permis să vizităm pe vremuri.

Mario Csipai: Din ce aţi vizitat în străinatate unde va plăcut cel mai mult? Aveţi un loc preferat?

Lucian Erwin Bureriu: În State, unde fac deocamdată naveta anual. Pe locul doi e Praga, de acolo a venit strămoşul mei sudet, apoi Budapesta, unde a fost înmormântat. Mai nou, Munich (îl scriu în variantă engleză, că nu am tremă la tastatură pentru Munchen) unde mi-am ascultat compozitorii preferaţi, Wagner şi Bruckner şi am băut o bere bună.

Mario Csipai: Dar în România?

Lucian Erwin Bureriu: Am lucrat puţin în Televiziune la Bucureşti şi culmea e că mi-a plăcut oraşul. În rest, banalităţi la mare şi ceva ski în Munţii Banatului. Drumeţii pe jos şi pe bike pe tot Canalul Bega, care are un istoric fascinant şi căruia i-am dedicat un roman. Acest biet canal navigabil uitat. Dacă era în Germania sau oriunde, ar fi fost folosit.

Mario Csipai: Aţi călătorit în afară ţării şi în perioada comunistă. Când aţi ieşit pentru prima oară din ţară şi unde? Care a fost prima impresie? Este cunoscut fatul că regimul comunist nu era „prietenul” călătoritului în afara ţării. Aţi călătorit şi dincolo de Cortina de Fier în perioada comunistă şi dacă da cum aţi rezistat tentaţiei de a nu rămâne acolo? Iar în prezent v-aţi stabilit sau aveţi de gând să vă stabiliţi în Statele Unite?

Lucian Erwin Bureriu: Prima ieşire a fost la neamurile din Belgrad. N-am fost favorizat de regim, ba dimpotrivă. Prea m-am simţit un austro-ungar… Şi Estul e interesant. Evident, aş fi putut fugi prin Serbia dar am fost prea ataşat de familie. Ca etnic german am primit, după 1990, de la consulat, actele de emigrare în Germania, cunoscutele Antrag-uri. Ai mei nu au vrut să mă urmeze, sperând că va fi bine şi aici. Acum, de la o zi la alta ai mei îşi vor lua cetăţenie americană şi atunci chiar că nu mai am pe nimeni în România, Aşa că, unicul sens e plecarea.

Mario Csipai: Având în vedere că locuiţi / sau petreceţi o mare parte din timpul dumneavostră în SUA, îmi puteţi spune cum este percepută România acolo din punct de vedere turistic? Prezintă vre-un interes cât de vag? Şi aici mă refer la americani nu la românii stabiliţi acolo.

Lucian Erwin Bureriu: Nu reprezintă nici un interes ţara asta pentru turistul american. Iar românii stabiliţi acolo nu se gândesc nici o secundă să revină. E firesc.

Mario Csipai: Există vreo destinaţie turistică în care v-aţi dori mult să ajungeţi şi nu aţi facut-o încă?

Lucian Erwin Bureriu:America e suficient de mare şi diversă. Ar trebui să iau viaţa de la început pentru a o cunoaşte. Nu-ţi mai trebuie altceva, când te afli pe plaja furiosului Pacific, între faliile tectonice derivând din San Andreas. Cu cel mic de mână, care priveşte gânditor şi intens valurile. Nu-mi doresc altceva.

Mario Csipai: Cum vedeţi viitorul turismului la noi în ţară?

Lucian Erwin Bureriu: Dumnezeu cu mila.

Mario Csipai: Sunteţi un aspru critic al guvernării. În ultima perioda turismul românesc a fost pe mâinile Elenei Udrea, apoi Cristian Petrescu iar acum Eduard Hellving. Primi doi s-au remarcat în sens negativ prin risipa de bani publici iar ministrul actual este cam invizibil. Care ar fi mesajul dumneavostră pentru cei ce deţin frâiele turismului românesc?

Lucian Erwin Bureriu: Au distrus şi ceea ce era. De fapt, dacă România nu ar fi reuşit să înhaţe Ardealul, n-ar fi avut turism. Unde? La Slobozia, Glina, Fundulea? N-am nici un mesaj pentru înfrânaţii şi desfrânaţii din ţară. Nu au nici o şansă să concureze San Francisco sau Yosemite.

Mario Csipai: Va mulţumesc pentru interviu.

Aşijderea multor altora, şi pentru mine scriitura lui Mihail Soare, peste care am dat întâmplător pe „net”, a constituit o enormă şi plăcută revelaţie. Neîntâmplător însă (desigur, incitat), am pus mai apoi mâna pe ultimul volum al autorului, „Eu, Nietzscheanul”, apărut la Editura Rawex Coms din Bucureşti, la sfârşitul lui 2012. Evident, o prezentare în atât de puţine rânduri, câte poate îngădui un asemenea material este o întreprindere nemăsurat de grea, şi nu neapărat prin limitarea lungimii, cât mai ales prin complexitatea cuceritoare a unei poezii, clasică şi modernă în acelaşi timp, încărcată de o multitudine de sensuri filozofice, scrisă într-o limbă plină de farmec, alăturând în simbioze nemaîntâlnite cuvintele vieţii de zi cu zi, altora, cu iz livresc şi vechi, pline de preţiozitate, pe care neştiutorilor nu li le dezvăluie nici mult răsfoitul dex, nici banalul Google.

      Având în spate greutatea unor nume importante ale literaturii române care au scris despre Mihail Soare, îmi asum comoditatea de a face trimitere către analizele pertinente şi autorizate ale acestora. Astfel, doamna Constanţa Buzea (citiţi „Roua plural”, ca să vedeţi ce înseamnă poezie valoroasă) spunea, referindu-se la întâiul volum al lui Mihail Soare, „Înger de prisos” că este „o carte importantă”. În prefaţa pe care excepţionalul om de litere, regretatul Mircea Micu, a scris-o în întâmpinarea celui de-al doilea volum de poezie al lui Mihail Soare, „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”, acesta spunea: „Teribilist sau serafic, profund sau ironic, meditativ sau sarcastic, cultivă versul clasic cu naturaleţea şi siguranţa profesionistului dăruit.



      Dar şi pe cel alb în aceeaşi măsură. Mihail Soare are o inventivitate lingvistică specială, jonglează cu cuvintele, le alătură ingenios în propoziţii şi fraze de o sonoritate aparte şi în virtutea acestui dar de magician cu îndelungă şi puţin pământeană practică îşi permite să şocheze spiritele pudibonde sau criticii îngheţaţi în convenţionalism. Un poet dezinvolt, inventiv, profund şi cu un umor special, un poet surpriză.” Însă, pare-se că un autentic exeget al operei scriitorului despre care fac vorbire aici, este polivalentul erudit Emil Lungeanu (critic literar, poet, dramaturg, prozator) care i-a dedicat lui Mihail Soare un important capitol din cartea sa, „Pescar în larg – sondaje critice” (Editura Granada, 2011), reuşind în textul pomenit un adevărat recital de „prestidigitaţie” intelectuală, remarcând acolo complexitatea specială a poeziei lui Mihail Soare, perfecţiunea prozodică ameţitoare pentru lirica zilelor noastre şi muzicalitatea memorabilă a versurilor.

      Referindu-se la „Eu, Nietzcheanul”, pe care îl consideră „un volum excepţional”, în prezentarea de pe coperta a IV a a cărţii, Emil Lungeanu scrie : „Cert e că enciclopedismul dezinvolt şi uluitoarea inventivitate a scriiturii lui Mihail Soare oferă un spectacol lexical de zile mari, de care doar un acrobat virtuoz deghizat în clown este în stare. Elevaţia acestui autor cu nume parcă predestinat (Luceafărul poeziei româneşti nu e cumva, el însuşi, un soare pe nume Mihail?) face să apară, prin contrast, cu atât mai joasă actuala critică literară ce pregetă încă să-i salute răsăritul. Şi când altcândva se trece cu vederea soarele mai abitir decât în timpul nopţii? Întunericul medieval de care au parte azi strălucite condeie de acest fel l-ar fi făcut pe Nietzsche, dascălul stingherului poet, să nu mai predice nici măcar dânsul că “noaptea e şi ea un soare”. Şi cum toate coardele sensibile au prins a-mi rezona, desfătându-mă cu o literatură de înalt nivel, împins de curiozitate, dar şi de firescul impuls dat de activitatea şi specificul acestui site, am reuşit să-i iau (deşi „smulg” ar fi sunat mai corect) lui Mihail Soare un interviu :

Roberto Kuzmanovic: „Bun venit pe Bibliocărți.ro! O să intru abrupt în subiect, întrebându-vă, cu hotărârea anchetatorilor din beciurile Siguranţei statului de altădată: de ce scrieţi?
Mihail Soare: Bun găsit, Roberto! O să mă conformez, cu sfiiciunea anchetaţilor din beciurile Siguranţei statului de altădată: pesemne că de la Homer şi Sofocle, până la T.S. Eliot, Juan Ramon Jimenez ori Gabriel Garcia Marquez, mai toţi scriitorii cărora li s-ar fi pus această întrebare (şi presupun că li s-a cam întâmplat) ar fi răspuns la fel: din timiditate. Sau, în cazul meu, dacă preferi, din dorinţa de-a spune lucrurile într-un mod în care ceilalţi nu sunt pregătiţi să le audă şi nici realitatea, aşa cum este ea îndeobşte percepută, să le îmbrăţişeze. Apoi, pentru că scrisul este, cred eu, unul din prea puţinele lucruri pentru care merită să-ţi dai osteneala să te naşti.



Roberto Kuzmanovic: Având în vedere puţinătatea ieşirilor dumneavostră publice, de fapt absenţa totală a acestora (n-am auzit nici măcar de o lansare de carte), se poate spune că vă ascundeţi în spatele operei?

Mihail Soare: De putut, se poate. Însă ar fi inexact. Pentru că şi cărţile şi articolele pe care le public sunt, la urma urmei, tot ieşiri publice. Că doar nu le scriu pentru a le citi singur, sub clopotul de sticlă sub care îşi imaginează unii că vieţuiesc scriitorii. E drept, n-am făcut niciodată parte din vreun cenaclu şi ideea în sine îmi repugnă, deoarece autorul e un soi de anahoret ce se îndeletniceşte tot cu lucruri înrudite cu dumnezeirea, între pereţii singurătăţii lui, paradoxal atât de populată, ajutându-se de unelte neconvenţionale, din care cea mai de folos îi e suferinţa. Biografia mea e scrisul meu, şi fiecare rând, fiecare vers, fiecare silabă mă conţin, opera mea, atâta câtă e până acum, fiind eu cel adevărat, celălalt, pe care-l vedeţi mergând cu tramvaiul sau stând într-un colţ întunecos de cafenea, fiind altul. Ei, bine, acest mod de deghizare năstruşnică e doar la îndemâna scriitorilor, ceilalţi oameni fiind doar ei şi atât. Undeva, nu mai ştiu unde, bunul Flaubert spunea: “Omul este nimic, opera e totul.”

Roberto Kuzmanovic: Are vreo treabă literatura cu fericirea? Sau e fericirea însăşi?
Mihail Soare: Ca să-ţi răspund mulţumitor ar trebui să ştiu ce e fericirea. Ori să fi cunoscut, deopotrivă, atât Raiul, cu haitele lui nesfârşite de câini cu covrigi în coadă, cât şi Iadul, unde, între noi fie vorba, nu e loc de aşa multă plictiseală. Oricum, acceptând ideea că există şi dacă ar fi să ţină, aşa, ca ploile din Macondo, veacuri întregi, mie, unul, mi s-ar lua ca de mere pădureţe. Opusul ei, suferinţa, e un adevărat dar (şi dat) pentru un creator, sculptor, poet, pictor sau ce-o fi el. Ce-ar fi fost, de pildă, van Gogh dacă fericirea asta pământeană ar fi pus stăpânire pe el, târându-l prin laptele şi mierea curgând cu nemiluita din sânii planturoşi ai unei ursite cu aer de matroană de lupanar din Amsterdam? Îţi spun eu: un funcţionar bancar scorţos, fumător de trabuc şi băutor de bere neagră sau vreun prosper proprietar de măcelării, care-ar fi murit doborât de podagră.

Robert Kuzmanovic: Ce mai aveţi în sertar?
Mihail Soare: Glumind (însă numai pe jumătate), te-aş putea întreba, la rându-mi: în afară de pistol? Nu ştiu cum naiba, dacă ne uităm în istoria literaturii mondiale, vom găsi o grămadă de scriitori care în sertar, în afara obligatoriilor manuscrise chiar au ţinut un pistol, iar unii dintre ei, atinşi de o luciditate de care nişte inşi cu capul în nori n-ar fi fost în veci bănuiţi, l-au şi folosit. Revenind, îţi mărturisesc sincer, că manuscrise am şi eu. Printre ele, cel mai aproape de gura tiparniţei, un roman. Mai mult nu-ţi spun.

Roberto Kuzmanovic: Un hâtru spunea că mai repede învaţă nemţii şi englezii cu fălcile lor încleştate limba română decât să se găsească cineva, îndeajuns de tare încât să traducă cum se cuvine poezia dumneavoastră.
Mihail Soare: Adevărul adevărat este că mai sunt două persoane (atâtea ştiu eu) tributare acestei nebunii pe care o pomeneşti fără ocolişuri: o doamnă, profesoară de literatură comparată pe undeva prin America lui Walt Whitman, Ezra Pound şi Robert Frost, dar şi un domn, remarcabil intelectual, trăitor de ceva vreme în ţara lui Wilhelm Tell (că de scriitori elveţieni mai acătării eu n-am auzit, fiindu-le greu probabil să aleagă între germană, provensală, italiană, franceză, retoromană ori alte graiuri întâlnite pe la ei). Nu ştiu când şi dacă or scoate ceva publicabil, însă domniile lor sunt optimiste. Oricum, în materie de poezie, termenul de traducere este impropriu, cel de tălmăcire, în înţelesul reinterpretării operei respective într-o altă limbă, cu toate particularităţile subtilităţilor de limbaj, lăsând la o parte miezul mesajului autorului, care este obligatoriu. Un traducător de poezie, îndeosebi de poezie cu rimă (pentru că la cealaltă se bagă şi fătucile cu picioare lungi din birourile notariale), trebuie să fie şi poet (dar nu unul de duzină), şi cum aceştia sunt la fel de numeroşi ca exemplarele de tigru alb, poezia trăieşte cu handicapul unei grăniţuiri nedrepte.

Roberto Kuzmanovic: O “nedreaptă găniţuire”, cum spuneţi, ne obligă şi pe noi să punem capăt interviului, promiţând însă o continuare cât de apropiată. Şi, fireşte, mulţimindu-vă pentru prezenţa în biblioteca noastră!
Mihail Soare: Apropo de bibliotecă: bătrânul Borges, cu care m-am tras de şireturi prin nişte poeme scrise mai demult (aşa cum m-am tras cu atâţia, spre deranjul unora), spunea că pentru el, orbul, Raiul are, negreşit, forma unei bibiloteci. Îţi întorc mulţumirile şi-ţi fac promisiunea că mai vin pe la voi!

Alte detalii despre autor și volumele de versuri publicate:

„Înger de prisos” – Editura Tiparg, 2007 – Prezentarea volumului făcută de Mircea Micu în emisiunea „Convorbiri duminicale” de la DDTV. „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini” – Editura Brumar, 2010, prefaţă scrisă de Mircea Micu.

„Eu, Nietzscheanul” – Editura Rawex Coms, 2012, prezentare semnată Emil Lungeanu
Apariţii în reviste literare tipărite („Literatorul”, „Caiete silvane” ş.a.) sau online.
Prezenţe în diverse antologii (ultimele: „Antologia vinovatelor plăceri”, editată de Asociaţia Culturală Maria Domina, 2010; „Antologia Meridiane Lirice – 113 poeţi contemporani”, editată de Editura Armonii culturale, 2013).
Activitate gazetărească, autor de editoriale şi articole de cultură pentru diverse publicaţii tipărite şi/sau online. („Săptămâna argeşeană”, www.agero-stuttgart.de, www.argeseanul.com, www.argesplus.ro, „Literatorul” ş.a.)

În continuare vă las să savurați trei poezii care pe mine personal m-au impresionat foarte mult:

Toate-s pe dos…

Toate-s pe dos, mi-e steaua ‘naltă
mi-e soclul rece, ochiul mi-e daltă
scribii-mi sunt râncezi, miros a baltă
iubita râde, mă crede haltă
trenul nechează-ntr-o limbă moartă
soarta nu-i soartă, este nesoartă
rostul nerost, poarta nepoartă
viaţa neviaţă, o chintă spartă,
toate-s aiurea, flaşneta rage
cosesc la îngeri, ei cad poloage
îi pun cu grijă în sarcofage
fluturi cu săbii, zboruri oloage…
Nu puteam să-nţeleg…

Nu puteam să-nţeleg cum stă osul sub carne,
ce blestem îl apasă să suporte tăcut
îndurând umilinţa unui melc fără coarne
târâtor anevoie printr-un veac prefăcut
Nu puteam să-nţeleg de ce doare plutirea
ca o cruntă tortură născocită de popi,
ca o rană sărată, ca un gol, ca psaltirea
recitită-n răstimpuri de eretici miopi
Nu puteam să-nţeleg câte ceruri există
şi de ce fiecare nu îl are pe-al său
chiar de-ar fi să măsoare numai cât o batistă
năclăită de stele ca un geam de hublou
Nu puteam să-nţeleg care far mă încape
ca o haină lălâie şi din care ocean
vreo armadă de vise şi-ar croi peste ape
drumuri lungi către mine, s-acosteze în van
Dar voi veni decât la parastase…

Când o să mor nu m-aruncaţi la câini
Că le rămân poemele în gât
Şi vor muri şi ei, aşa încât
Va trebui apoi să daţi din mâini
Lătrând muteşte-n locul lor în lese
În timp ce eu voi deveni, fireşte,
O haită ce colindă pe sub mese
Adulmecând podelele, ce peşte
V-aţi pus în loc de cizme de vă put
A cherhana măruntele plecări
Luate pe tălpi cu titlu de-mprumut
Fără folos, în toate patru zări
Am pus obroc pus cuvintele şi voi,
Bezmetici, mă veţi îmbia cu oase
Dar voi veni decât la parastase
Ca să vă cânt o polcă la oboi…

sursa: http://bibliocarti.com

Prietenul nostru, domnul Viorel Vintilă, jurnalist freelance, ne-a transmis un interviu pe care domnia sa l-a realizat cu celebrul scriitor Petru Popescu. În interviul cu pricina, scriitorul vorbește despre „visul american” pe care l-a urmat în ciuda – sau poate din cauza – relației pe care o avea cu Zoia Ceaușescu. De altfel, Petru Popescu afirmă în interviu că fiica lui Nicolae Ceaușescu l-a sfătuit să fugă din țară. Redăm interviul, cu titlul, introducerea și intertitlurile domnului Viorel Vintilă, autorul materialului, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Petru Popescu – “The American Dream” al unui scriitor român de succes

Petru Popescu face parte din triada românească de aur care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi best seller publicate în limba lui Shakespeare.
A debutat în literatura românească la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexiliarea sa în State, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public.
Simţind că sistemul lui Ceauşescu vroia să-l asimilieze cu orice preţ şi să-l folosească drept scriitorul lor de casă, şi că libertatea sa îndrazneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze în sistem, refuză să îşi trădeze cititorii, şi alege o altă scenă culturală – America.
Deşi, vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari publicaţi, evident, în engleză, i-au trebuit câţiva ani de practică, pentru a deveni proficient şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.
Succesul său de la Hollywood în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză; nuvele ca “Amost Adam” şi “Amazon Beaming” ajungând pe rafturile inscripţionate cu ” best seller”.
Însă nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România, publica romanul ” Supleantul”, o dramă romantică ai căror eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi Petru Popescu.
Când am sunat la Petru Popescu în vederea realizării unui interviu, condiţia a fost:”Îţi trimit cartea mea “Supleantul”, şi după ce o citeşti, stăm de vorbă”.
În două zile am devorat acest roman captivant bazat pe fapte reale, o marturisire sinceră în care se regaseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa de a scrie proză îndrăzneaţă. “Supleantul”, al cărui erou principal este Petru Popescu trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se în acelaşi timp pe el însuşi. El o descrie pe Zoia ca fiind
” o persoană deosebită, fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie.”
După ce mi-am facut temele, şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, şi de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisunea facută şi să îmi acorde interviul de mai jos…

“Fuga părea o soluţie… uşoară!”

Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl d-voastră, dramaturgul Radu Popescu?
Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor însă, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scriind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.
Aţi ales calea destinului în plină glorie literară. În anul 1973 l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într- un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care a tras sforile să faceţi parte din delegaţie, şi ea participantă la aceste turneu. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? Totuşi, România anilor ’70, era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine….De ce această decizie majoră?
România anilor ’70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu însă, preţul psihic plătit nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în “Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie; fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri. Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical, trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, ori n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero. A propos de succesul cărţilor din România. Succesul este extrem de plăcut de revizitat – în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest – dar de publicat întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie, când în fine era cartea pe standuri eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie… uşoară!

“Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există”

Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?
Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câştig al vieţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini, pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit. Oricum, nu cunosc niciun individ admirat pentru realizări care de fapt nu e admirat şi pentru sacrificii. Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există. Aşa că mă întorc la impactul cu “pământul făgăduinţei” american. A fost tough love – expresie care ştiu că mulţi români o înţeleg. A trebuit să mă testez pe mine însumi cu mult mai multă asprime şi precizie decât în trecut.
Pe lângă succesul pe care l-aţi avut ca scriitor în State, vă puteţi lăuda şi cu regizarea unui film la Hollywood. Despre ce film este vorba? Proză bănuiesc că rămâne prima dragoste…
Într-adevăr, am regizat doar un singur film, lung metraj, “Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Prefer, din toate punctele de vedere, proza, şi cred că şi ea mă preferă pe mine.

“Golul de scopuri este cea mai mare nefericire”

Când v-aţi stabilit în paradisiaca locaţie de pe malul Oceanului Pacific, Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo se află stabilit şi Alex Rotaru – cu care am avut plăcerea să realizez un interviu, în urmă cu 2 luni – un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood !!! Ţineţi legătura?
Beverly Hills a venit mai târziu. La început, am fost “locatar” în Hollywood, şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. “Amazon Beaming”, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, Burial of the Vine, Before and After Edith, Almost Adam, The Return, The Oasis, Footprints in Time, Girl Mary. Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, “Supleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba, există, deşi nu sunt mulţi – dar scriitori care practică două limbi, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă, contemporanul curent citabil sunt eu. Despre Alex Rotaru, este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe, la Netflix networks. Vă recomand They Came to Play, deoarece este despre artă.
În cartea dumneavoastră , “Supleantul”, spuneaţi:” Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?” Sunteţi un om fericit?
Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutata în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia. Atunci de ce-a scris Freud “Civilizatia si Nemultumirile Ei”? Ori de ce sunt ruşii nostalgici după anii Brejnev?
Nefericirea, când mergi înainte, nu înapoi, când progresezi, nu stagnezi, poate nu este nefericire, ci doar regret. Printre picături, mai eşti şi fericit. Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie “Supleantul” în româneşte , cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe. Despre adâncime şi pătrundere, dacă ştiam ca om tânăr ce ştiu acum, aş fi fost mai fericit? Doamne păzeşte! Poate m-aş fi sinucis – ce-ar mai fi fost de făcut în viaţă? Golul de scopuri este cea mai mare nefericire.

Prietenia cu Zoia Ceausescu

Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu, – pe fiica puterii – cum o numiţi în carte – în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin unde aţi participat la concertul lui Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste cu Zoia Ceauşescu?
Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întalnire prea neobişnuită şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică, şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama . Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă, era de neînchipuit. Vă recomand “Supleantul”, descrie epoca şi celebrităţile epocii. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.
Am citit în cartea dumneavoastră că străbunicul d-voastră s-a întalnit cu marele Eminescu pe Calea Victoriei? V-a spus-o chiar el?
Nu de el, murise deja când eram eu copil. Amintire de familie, împărtăşită de bunicul meu, Tudor Popescu, despre tatăl lui.

De vorbă cu Ceausescu

Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu – “faraonul”- , cum îl numiţi în cartea d-voastra. Ce impresie v-a făcut ?
Şapte minute, m-am uitat la ceas înainte să fiu condus în biroul lui, şi iar la ceas după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a parut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceea ce nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi. Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în “Întoarcerea” (The Return).

“Iubirea este naturală, pe când adularea este impusă”

Tatăl dumneavoastră v-a întrebat, poate retoric, poate nu: “Cum poţi să iubeşti o patrie…pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi, şi în acelaşi timp să rămâi?Vă intreb şi eu acelaşi lucru…
Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? Love-hate relationships, cum s-a spus în freudismul popular al anilor ’50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.
V-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii? Soţia este tot în “branşă”? Copiii vă moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?
Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.
Ce face acum Petru Popescu? Ce hobbyuri aveţi? Planuri de viitor?
Am un hobby vechi, exploraţia. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica – deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânşi. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice, acelea nu sunt hobby, sunt necesitate.

sursa: http://ampress.ro

“Mama a fost flacără şi dintre clipele
vieţii ei cea mai frumoasă rămîne-aceea
cînd doi copii răsfăţaţi
o aruncaseră-ntr-o căpiţă de fîn, vai,
ce vîlvătaie!
Într-o secundă şi-a simţit venele pline de sînge
galben, înalt, şi-o vietate adulmeca…

Tatăl meu a fost capătul unui oraş mare,
cutreierat de beţivi; o grozavă femeie tînără
îl fluierase cînd trecea peste rîul ca un cuţit
fără să-şi întineze glezna!

Iar eu? În viaţa mea plouă de azi-noapte!”  (Biografie)


Adrian Suciu s-a născut la 21 decembrie 1970, în Năsăud, judeţul Bistriţa-Năsăud, este un poet şi scriitor contemporan, ziarist şi consilier parlamentar, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Babes-Bolyai, Cluj-Napoca şi de tot felul de cursuri şi stagii postuniversitare şi de perfecţionare prin ţară şi peste graniţe. Debutul literar l-a avut în anul 1990 în revista Tribuna .
Cărţi publicate:  ”E toamna printre femei şi în lume” – versuri , 1993 ; “Singur”– versuri, 1996 ; “Plus”- pamflete jurnalistice, 1997 ; “Nopţi şi zile” – versuri, 1999 ; “Just So Poems”, 2000 ( împreună cu Sorin Grecu); “Din anii cu secetă”– versuri, 2005; “Sex cu femei” – roman , împreună cu Ştefan Doru Dancus, 2008;“Viaţa fără urmări”, 2010; “Mitologii amânate”- antologie de autor, 2011. A primit numeroase premii literare naţionale şi internaţionale, inclusiv premii ale Uniunii Scriitorilor şi ale unor reviste literare importante. Premiul „Cartea Anului” pentru proză, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, pentru romanul Sex cu femei -2009. Premiul „Cercul literar de la Sibiu”, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Viaţa fără urmări – 2011. A fost tradus în engleză, franceză, germană şi maghiară.

1. Cine e Adrian Suciu ?
Nu ştiu. Încă sînt în procesul de cunoaştere.

2. Când aţi descoperit poezia ? Ce înseamnă poezia pentru dvs ?
Nu am amintiri dinaintea poeziei. Pentru mine, poezia e terenul deplinei libertăţi.

3. Spuneţi-mi câteva cuvinte despre volumul în versuri “Mitologii amânate”. 

Detest să vorbesc despre poezia mea. Nu-mi plac scriitorii care vorbesc savant şi elocvent despre scrierile lor. Pentru scriitor, vorbeşte literatura pe care o face, restul e hărmălaie. Toate cărţile mele sînt copiii mei, prefer să le iubesc fără patetisme şi entuziasme.

4. Ce n-aţi scris şi aţi dori să o faceţi?
Aş vreau să scriu un poem de la sfîrşitul lumii. Chiar dacă nu o să-l citească nimeni, e frumos să ştii că lumea sfîrşeşte într-un poem.

5. Un poet scrie ca să fie citit sau scrie pentru el , fiindu-i hrana creativă de zi cu zi?
În orice artă, contează cu adevărat ce se întîmplă cu artistul în relaţie cu propria-i artă. Restul e accident biografic, noroc, un joc social pe care îl joacă fiecare mai bine sau mai prost, după puterile lui. Evident că artistul crează şi pentru public, altfel ecuaţia ar fi fără soluţie – lucrul ăsta, însă, ar trebui să fie o formă de generozitate şi nu una de infatuare.

6. Care este sentimentul care v-a dat cea mai multă inspiraţie? Ce va inspiră şi mai ales cât din omul Adrian Suciu se regăseşte în poeziile dvs?
Nu cred că există sentimente pure, mă inspiră cocktail-urile de sentimente, senzaţii, trăiri, chiar în combinaţii paradoxale. Despre proporţia în care mă regăsesc în literatura mea, n-aş putea să fiu exact, am fost întotdeauna slab la matematică.

7. Ce părere aveţi de cultura românească postmodernistă ? Este dezechilibrata şi goală faţă de alte perioade din literatura română ? Se mai vinde şi se caută poezia la ora actuală?
Literatura, poezia, se va căuta cîtă vreme va exista specia umană, chiar dacă modul în care se va înfăţişa în public va fi mereu diferit. Cînd vor rămîne ultimii doi oameni pe lume, unul va scrie şi unul va citi poezie. Asta în afara de situaţia în care vor scrie amîndoi şi nu va citi nici unul. Şi, cu ultima propoziţie, ţi-am răspuns şi la prima parte a întrebării.

8. Vă consideraţi un om împlinit ?
Mă consider un om care îşi dă şansa să evolueze continuu. Doar oamenii morţi sînt împliniţi.

9. Dacă vi s-ar acorda şansa să schimbaţi ceva din trecutul dvs, aţi face-o?
Nu!

10. Dacă aţi sta faţă-n faţă cu poetul Adrian Suciu, ce întrebare i-aţi adresa?
L-aş întreba dacă mai poate şi l-aş invita la o bere.

11. Ce proiecte de viitor aveţi ?
Lucrez intens la un roman pe care sper să-l termin anul ăsta. În rest, dacă va fi un viitor, dar asta nu depinde de nici unul dintre noi, am proiecte cît pentru mai multe vieţi.

12. Un sfat pentru tinerii autori dar şi pentru cititorii dumneavoastră.
Să-şi îmbogăţească sufletul. Asta e o bogăţie care nu arde în foc, nu se topeşte în apă şi care, cu cît dăruieşti mai mult din ea, sporeşte!

“Poezia lui Adrian Suciu – spunea Monica Lovinescu - poate fi socotită post-modernă dacă prin acest termen, încărcat de prea multe confuzii, înţelegem o redobîndire a a sensului”.
“Învăluitor, versul lui Adrian Suciu - spunea Mircea Zaciu – deţine secretul artei adevărate”.
“Un lirism recuperat, foarte uman, printre atîtea bricolaje “postmoderne”, într-un discurs ajuns la o pregnantă simplitate”. (Ion Pop)

Adrian Suciu este poetul care aparţine tipului vizual, cu o cizelare perfectă a expresiilor, într-o neîntreruptă respiraţie tinerească împletită cu naturaleţe, sinceritate şi inocenţă pură. Versurile lui sunt ca un descântec dulce şi fermecător, prinse într-un tabloul poetic irezistibil, încât nu te miri de efectul magic şi care pulsează încântător, revărsându-se ca un izvor în imaginaţia noastră.

“Ştiu un oraş vechi a cărui inimă a stat sub zăpadă:
cu dinţii vom rupe, ca pe o pulpă de fruct, vraja!
În inima bătrînă
zodia-ţi străluceşte; cearşaf de mătase-am întins.
Linişte: dragostea-şi cere sîngele ei,
eşti mincinoasă şi-ţi voi deschide braţele
cu scutul meu de pe braţ! “ (Oraşul vechi)

Share this:

David Lodge, unul dintre cei mai cunoscuţi romanicieri britanici, a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că scriitorul este o altă persoană în spatele cărţii, cititorii putând fi “deziluzionaţi” la întâlnirile cu autorii.



Scriitorul britanic David Lodge a fost unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT). Acesta s-a întâlnit cu publicul din România miercuri seară şi spune că i-a plăcut să descopere că sunt atât de mulţi oameni în România care i-au citit cărţile.

Într-un interviu acordat MEDIAFAX, David Lodge povesteşte cum a devenit scriitor, amintindu-l în acest sens pe profesorul său de engeză, care l-a încurajat să scrie.

Scriitorul britanic mărturiseşte că n-a lucrat niciodată la mai multe cărţi în acelaşi timp, întrucât când începe să scrie un roman se gândeşte la el tot timpul.


De asemenea, David Lodge mai vorbeşte în interviul acordat MEDIAFAX despre relaţia sa cu cititorii, despre articolele de critică literară, precum şi despre impresiile sale despre Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi.

Prezentăm interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de scriitorul britanic David Lodge:

Reporter: Când v-aţi dat seama că vă doriţi să deveniţi scriitor? Cum aţi început să scrieţi?

David Lodge: Cred că atunci când am descoperit literatura, când aveam în jur de 14 ani. În parte, datorită influenţei unui profesor de engleză de la şcoală. Cred că mulţi scriitori încep pentru că au avut un profesor de engleză foarte încurajator, sau oricare ar fi limba, şi ca majoritatea oamenilor am scris puţin poezie la vremea respectivă, dar nu este deloc genul meu, aşa că am început să citesc ficţiune, sfătuit de profesorul meu, şi cred că majoritatea scriitorilor încep vrând să reproducă pentru alţi oameni satisfacţia şi interesul lor pentru literatură. Este un mijlloc de a ieşi afară din tine şi a reflecta asupra propriei experienţe şi, posibil, să dai o valoare propriei reacţii asupra lumii, să o scrii. Aş spune că a fost legat de studiul literaturii încă de la început. Primul lucru pe care l-am publicat în revista şcolii a fost un eseu despre poezia din Primul Război Mondial. Profesorul meu de engleză m-a încurajat să scriu şi să public. Următorul text pe care l-am scris a fost o nuvelă despre cum să obţii o bursă pentru a merge la universitate. De la început am avut un interes în critica literară şi am încercat să scriu şi eu. Aşa a început.

Reporter: Care este cel mai dificil lucru în a scrie un roman?

David Lodge: Cred că este vorba despre scrierea narativă. Întotdeauna încerc să îmbunătăţesc tehnica şi limbajul dintr-o carte. Dacă scrii un roman realistic vrei să creezi un comportament recognoscibil. Cititorul este interesant în ceea ce ai tu de spus şi crede în poveste, deci, ca să construieşti romanul trebuie să începi cu o idee. (…) Să construieşti naraţiunea într-un mod satisfăcător este, într-un fel, cea mai dificilă parte, pentru că, în mod constant, trebuie să faci alegeri majore, care au implicaţii majore mai târziu. Dacă scrii o propoziţie şi nu-ţi place, ştii că poţi reveni la ea şi s-o îmbunătăţeşti, dar povestea trebuie să aibă o logică. Îţi tot pui întrebări despre cum ar trebui să se dezvolte. (…) Îl atragi pe cititor într-un fel de joc, îi pui câteva capcane şi ascunzi dezvoltarea poveştii tale. (…) Dacă intriga este corectă, dacă are o logică, detaliile emoţionale şi limba pentru a le descrie vor apărea în mod natural. Şi într-un fel este mai uşor de făcut. Trebuie să găseşti o intrigă bună.

Reporter: Aţi lucrat vreodată la mai multe romane în acelaşi timp?

David Lodge: Niciodată. Nici nu pot să lucrez la alte tipuri de scriitură. Când începi un roman, te gândeşti la el tot timpul. Îl scrii în capul tău. Uneori, cele mai bune idei îţi vin când te bărbiereşti sau ceva de genul acesta, mai degrabă decât când stai la birou. Uneori, a trebuit să refuz oferte tentante de a scrie ceva, chiar şi pentru televiziune, pentru că eram în mijlocul unui roman şi ştiu că dacă îl las deoparte îmi va fi greu să mă întorc la el.

Reporter: Aţi spus că aceasta este o bună perioadă să fii surd. Credeţi, totuşi, că această lume tehnologizată este mult prea apăsătoare pentru oameni?

David Lodge: Tehnologia a fost foarte folositoare în a ajuta persoanele surde şi am spus că este cea mai bună perioadă să fii surd pentru că sunt atât de multe dispozitive, dar mulţi oameni se transformă singuri în surzi, pentru că merg în cluburi şi îşi supun urechile la zgomote teribile, deci ne putem aştepta ca surzenia să devină din ce în ce mai frecventă în rândul populaţiei.

Reporter: Cărţile dumneavoastră au fost traduse în lumea întreagă. Cum ţineţi legătura cu cititorii dumneavoastră?

David Lodge: Nu prea ţin legătura. Ei îmi scriu uneori, dar sunt ocazii ca acestea, la festivaluri, când îţi întâlneşti cititorii, care te cunosc prin intermediul cărţilor traduse. Primesc multe e-mailuri de la cititorii englezi. De asemenea, francezii îmi scriu, pentru că sunt popular şi acolo. Nu cred că am multe scrisori de la cititorii români, dar ştiu că sunt foarte entuziasmaţi. Asta am aflat când am venit aici. Este interesant să ai reacţii de la cititori, dar într-un fel cred că este un pericol la întâlnirile dintre cititori şi scriitori, ar putea fi deziluzional pentru cititori. Cred că scriitorul este o altă persoană, în spatele cărţii.

Reporter: Citiţi critici literare? Le acceptaţi?

David Lodge: Le citesc, pentru că asta este prima şansă de a afla cum este primită cartea ta. Nu-mi place să citesc critici academice în legătură cu munca mea. Am scris şi eu şi i-am învăţat pe studenţii mei cum s-o facă, dar simt că aceste critici academice, chiar şi atunci când sunt pozitive, sunt ameninţătoare. Este dificil să ai o atitudine recunoscătoare la acestea, chiar dacă sunt pozitive, pentru că s-ar putea să nu fii de acord cu ele.

Reporter: Există o reţetă pentru succes în literatură?

David Lodge: Nu este. Dacă ar fi, toată lumea ar urma-o. Sunt anumite particularităţi în cărţi care le fac să aibă succes şi lumea să le citească şi să le recitească şi asta este o calitate pe care nu o poţi preda. Poţi preda tehnica de a spune poveşti, dar calitatea care face o carte să nu mai fie lăsată din mână este altceva.

Reporter: Ce sfat le-aţi da tinerilor scriitori?

David Lodge: Să citească foarte mult şi să nu se aştepte ca primele lucrări să fie foarte bune, pentru că scrii fiind influenţat de alţi oameni şi e nevoie de puţină maturitate pentru a reuşi. Dar trebuie să încerce şi să tot încerce.

Reporter: Care este părerea dumneavoastră despre premiile literare. Sunt importante?

David Lodge: Cred că au devenit prea importante în lumea literară, deoarece este prea multă putere care ţi se poate urca la cap. Cartea este cea care contează.

Reporter: La ce lucraţi acum?

David Lodge: Tocmai am terminat o carte autobiografică, care m-a ţinut ocupat în ultimul an şi puţin. Este despre primii mei 40 de ani de viaţă şi despre cum am devenit un scriitor.

Reporter: Ştiţi ceva despre literatura română?

David Lodge: Am citit un roman al unuia dintre organizatorii festivalului, Lucian Teodorovici. Primul lui roman care a fost tradus în engleză şi a spus că regretă că este singurul care este tradus în engleză, pentru că nu este foarte mulţumit de el. Avea doar 23 de ani când l-a publicat. Dar mi-a plăcut.

Reporter: Ce părere aveţi despre Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi. Care sunt primele impresii?

David Lodge: Cred că este grozav. Am avut o seară minunată, este un succes din câte mi-am dat seama.

David Lodge (născut în 1935) este romancier, dramaturg şi scenarist. Lodge a avut parte de o formare academică la Colegiul Universitar din Londra, ulterior obţinând un master şi un doctorat în teoria literaturii. A urmat o carieră universitară la Universitatea din Birmingham, între 1960-1987, după care s-a dedicat în totalitate vocaţiei de scriitor, care avea să îi aducă notorietatea. La succesul literar internaţional al lui David Lodge a avut un rol hotărâtor trilogia campusului universitar, care i-a adus două nominalizări la Booker Prize: “Schimb de dame” (1975), “Ce mică-i lumea!” (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi “Meserie!” (1988), potrivit site-ului www.filit-iasi.ro.

O altă temă majoră a lucrărilor lui Lodge este romano-catolicismul, abordată încă de la primul său roman, “The Picturegoers” (1960), inspirat din copilăria autorului. Autorul britanic este cunoscut şi pentru lucrările sale de critică şi teorie literară, în care abordează în principal romanele de factură britanică şi americană.

Alte titluri semnate de Lodge şi traduse în limba română sunt “Gânduri ascunse” (2001), “Terapia” (1995), “Muzeul Britanic s-a dărâmat!” (1965), “Veşti din Paradis” (1991), “Răcane, nu ţi-e bine!” (1962), “Cât să-ntindem coarda?” (1980), “Afară din adăpost” (1970), “Autorul, la rampă!” (2004), “Crudul adevăr” (1999), “Mort de surd” (2008) şi “Bărbatul făcut din bucăţi” (2011).

Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, care se desfăşoară de miercuri până duminică, este un eveniment finanţat de Consiliul Judeţean Iaşi, prin Muzeul Literaturii Române Iaşi. În total, ediţia din 2014 a FILIT reuneşte peste 300 de invitaţi de seamă ai literaturii mondiale şi române, precum şi traducători, manageri culturali, editori, librari, difuzori de carte, critici şi jurnalişti culturali.

Mai multe informaţii despre FILIT se găsesc pe site-ul festivalului, www.filit-iasi.ro.

În era tehnologiilor avansate, când informația este accesibilă oricui, este o adevărată provocare să păstrezi viu interesul pentru carte. Cine sunt vizitatorii fideli ai bibliotecii și de ce este important să te informezi anume din cărți, știe directorul Bibliotecii ”Ștefan cel Mare” din Chișinău, scriitorul Dumitru Crudu.

Politik.md: În ultima perioadă, cărțile în format electronic devin tot mai populare. Mai vin oamenii la bibliotecă?

Dumitru Crudu: Vin. Nu ştiu cât de mulţi veneau altădată, dar vin şi acum foarte mulţi. Suficienţi ca bibliotecile să-şi justifice existenţa. Când a apărut cinematograful, toţi ziceau că o să moară teatrul. Când a apărut fotografia, se prevestea dispariţia picturii. Nu a dispărut însă nici pictura, nici teatru şi nici bibliotecile.
Noi oferim, ca servicii, si cărţi electronice, deci nu văd în asta o problemă. Fie că e tipărită, fie că e e-book, romanele nu încetează a fi romane şi poeziile, poezii. Se vor citi cărţi, indiferent de suportul lor, chiar şi după ce lumea o să inventeze şi alte moduri de difuzare a literaturii, să zicem.
Politik.md: Cine sunt vizitatorii fideli ai bibliotecii ”Ștefan cel Mare”?
Dumitru Crudu: Vizitatorii fideli sunt studenţii, elevii, femeile casnice, artiştii, intelectualii şi pensionarii. Foşti avocaţi, foşti şoferi de troleibuze, foste asistente, foşti mecanici de locomotivă, ieşiţi la pensie, au devenit cititorii bibliotecii noastre. Predomină însă tinerii. Nu se citeşte însă doar după programul şcolar. Lumea mai vine să ia cărţi şi pentru suflet. Cunosc tineri care merg spre casă via bibliotecă.
Politik.md: Ce campanii ați realizat în ultima perioadă pentru a atrage noi vizitatori?
Dumitru Crudu:În afara inițiativelor despre care am vorbit anterior, mai organizăm concursuri de literatură între cititori. Să zicem, concursul “Scriitorii români poţi ajunge faimos“, ajuns la 15-a ediţie. La fiecare ediţie alegem un alt scriitor. Concursul are loc o dată pe lună, vreme în care elevii citesc tot ce a scris scriitorul respectiv, iar noi le adresăm întrebări. Pe cei mai buni cunoscători şi exegeţi îi premiem. Le acordăm diplome şi le dăm cărţi. Mai organizăm şi concursul ”Box la bibliotecă”, un concurs de limbă română. Punem întrebări legate de capcanele limbii române şi, din nou, e un concurs cu premii. În sensul ăsta, mai organizăm săptămânal întâlniri cu scriitori şi multe alte lucruri şi toate sub semnul ideii că biblioteca poate fi şi un centru de cultură.
Politik.md: Dintre serviciile oferite de biblioteci, evenimentele publice observ că sunt cele mai populare. Totuși, la finalizarea acestora mai rămân oamenii la raftul cu carte?
Dumitru Crudu: La biblioteca noastră are loc zilnic câte ceva. Avem zeci de cluburi. De la cluburi de brodat şi până la cercuri de pictură; de la cluburi unde oamenii învaţă să scrie poezie şi proză şi până la ateliere de teatru, de la cursuri de engleză şi franceză şi până la cluburi ale criticilor literari şi aşa mai departe. După fiecare dintre aceste cluburi şi cercuri, oamenii pleacă acasă şi cu câteo carte. Şi prin aceste activităţi căutăm să atragem lumea la bibliotecă.
Politik.md: Știu că ați făcut studiile în Georgia și România. Prin comparație, bibliotecile lor sunt mai prietenoase?
Dumitru Crudu: Cred că cele mai prietenoase biblioteci sunt în Georgia. Noi încă mai rămânem în urma georgienilor în ceea ce priveşte ambiţia de-a transforma biblioteca într-un loc unde să-ţi refaci puterile şi să-ţi găseşti noi motivaţii pentru a trăi frumos şi plenar. Sper însă, cu timpul, să devenim şi noi "georgieni".
Politik.md: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj cititorilor, de ce e important să citești carte?
Dumitru Crudu:E important să citeşti cărţi dacă vrei să te poţi depăşi pe tine însuţi şi să-ţi faci viaţa interesantă.
Autor: Ghenadie Brega    Sursa: Politik.md

Președintele Uniunii Scriitorilor din România, criticul literar Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, declară, într-un interviu acordat AGERPRES, că un intelectual adevărat este, până la un punct, apolitic, iar într-o societate democratică el trebuie să-și spună cuvântul.


În interviu, Manolescu vorbește despre problemele cu care se confruntă în prezent scriitorii români și despre necesitatea unei legi a culturii scrise.

Președintele USR este optimist în ceea ce privește evoluția României, exprimându-și convingerea că oricât de împărțită va fi politic societatea românească trebuie să existe "o strategie pe termen ceva mai lung și care să constea în evitarea, pe cât posibil, a numirilor politice în anumite funcții de mare răspundere" și în ridicarea nivelului învățământului și educației.

AGERPRES: Ați afirmat, recent, că scriitorii — "monumente de patrimoniu ''—sunt, în prezent, singuri pe lume. La ce vă refereați mai exact? 
Nicolae Manolescu: Mă refeream la faptul că dintre toate domeniile culturii, cultura scrisă este singura care nu beneficiază în mod sistematic și legal de subvenții din partea statului. Toate celelalte — teatre, conservatoare și altele asemenea — au parte de subvenții, mai mult sau mai puțin generoase. Iată că noi facem o excepție. Asta nu înseamnă că n-am avut mai ales în decursul anilor din urmă sprijin de la stat, de la Guvern, doar că am dori ca acest sprijin să devină lege. Pentru că, în caz contrar, la fiecare început de an trebuie s-o luăm de la capăt cu solicitările, cu intervențiile, cu rugămințile, cu ceea ce unul dintre colegii noștri foarte simpatici, care nu a făcut niciodată nimic pentru breaslă, numea cerșetorie.

Ori, ca să nu mai fie cerșetorie, avem nevoie de o lege a culturii scrise, sau, până una alta, să fie reînnoită Legea taxei de timbru cultural, de care noi, cei de la Uniunea Scriitorilor, avem cea mai multă nevoie, mai multă decât colegii noștri de la ANUC (n.r. Asociația Națională a Uniunilor de Creatori). Să treacă așadar prin Parlament această nouă formă a legii, pentru că aceea veche era incompletă și nu ne punea la adăpost. În cazul acesta fericit, solicitările noastre s-ar împuțina sau n-ar mai exista deloc. 


AGERPRES: De ce ați beneficia, mai precis? 
Nicolae Manolescu: Așa cum este prevăzut acum textul noii legi, editorii cumpără de la noi un timbru, cu valoare minimă, care este fixă (30-50 de bani per exemplar, oricât de gros ar fi el), nu este procentual, nu le creează probleme de apreciere, de număr de pagini sau de număr de exemplare. Editorului nu i-ar pune probleme pentru că acest supliment este plătit de cel care cumpără cartea. Când dai 10 lei pe o carte mai poți să dai și 30 de bani, nu e o problemă, iar adunate aceste sume ar fi vitale pentru existența breslei scriitoricești.

AGERPRES: Știu că USR face eforturi pentru a acorda scriitorilor în vârstă anumite stipendii, mergând până la ajutoarele de înmormântare. Care este, domnule profesor, astăzi, situația scriitorimii noastre? 
Nicolae Manolescu: Situația este cea care a fost dintotdeauna, destul de precară aș spune. Aceasta în sensul că unu: nu se poate trăi din scris, oricât ai publica, oricât ai fi de, să zic așa, în aria timpului, la modă, cum sunt unii dintre scriitori. E foarte greu de trăit din scris. Cu alte cuvinte scriitorul trebuie să aibă și o altă meserie. Doi: Sigur, dacă scriitorul este poet sau critic literar, ei pot face altă meserie, pentru că criticul poate să fie profesor, poetul poate fi foarte bine orice altceva, ori mai greu e cu romancierii.

Ei nu pot scrie totuși un roman după opt sau șase ore de muncă, dacă lucrezi în mină, de exemplu. Nu, n-ai cum să faci chestia asta. Trebuie să te consacri scrisului. Și de aceea romanele sunt mai bine citite și, totodată, mai bine plătite. În al treilea rând, fac foarte rău informații pe care, de curând, Forbes România le-a pus la dispoziția "Adevărului de weekend", în urma unei anchete referitoare la cât câștigă scriitorii. Fac foarte rău, în sensul că nu se comunică de la început criteriile și pentru că, odată ce am aflat de criterii, am constatat că ele sunt cât se poate de ciudate, de inaplicabile.

AGERPRES: În ce sens? 
Nicolae Manolescu: Rezulta de acolo, de pildă, că nu numai în anul 2012 o sumă de scriitori ar fi câștigat 10.500 de dolari, ceea ce era profund inexact și inexact rămâne și după precizarea că acele sume se refereau la întreaga activitate scriitoricească. Ei... de unde și-au procurat datele nu știu, pentru că plățile, înainte de 1989, se făceau prin Fondul Literar, a cărui arhivă eu n-am mai găsit-o, când am venit la Uniunea Scriitorilor ca președinte, acum opt ani și jumătate. Nu știu unde e.

Ori dacă n-ai arhiva Fondului Literar n-ai cum să știi sumele. În al doilea rând nu poți calcula după '89 sumele câștigate, în funcție de tirajele comunicate de edituri. Dacă sunt comunicate, de obicei nu sunt. N-ai cum să știi, pentru că, pe de-o parte editorul nu este atât de fraier să-ți spună ce vinde și de-asta vrem noi Legea taxei de timbru, ca să reducem și evaziunea fiscală. Și, apoi, în cea mai mare parte cărțile nu sunt plătite. Și asta nu la nivelul la care ar trebui, conform tirajului. Nu sunt plătite deloc. Eu am publicat aproape 20 de cărți după '89, unele reeditări, e-adevărat, și am încasat câte ceva și în mod eșalonat de pe cinci sau șase.

Pe una singură să spunem, pe "Istoria critică" (n.r "Istoria critică a literaturii române") am fost plătit în mod corect, la nivelul nostru, nu la nivel occidental, evident. În ceea ce privește tirajele, ele nu mi s-au comunicat niciodată, cu excepția "Istoriei critice", unde știu exact câte exemplare au fost trase și câte s-au vândut. Dar, în rest, nu mi-a spus nimeni, niciodată, cât s-a vândut dintr-o carte a mea sau alta.

Așa încât calculele Forbes România sunt suspecte în cel mai înalt grad. Și eu spun că fac și rău, pentru că lumea, citind, constată, de pildă, că eu aș fi câștigat, dacă rămân la prima variantă, 170.000 de dolari în anul 2012, an în care eu n-am publicat nicio carte, sumele fiind numai pe cărți, nu publicistică, nu salarii sau premii sau altele. Nici în întreaga viață eu nu cred că am câștigat atâta, pentru că am făcut o socoteală și ar rezulta că am câștigat, nu știu, câteva, trei-patru sute de dolari pe lună, de când am debutat și până acum. Păi dar eu eram un om bogat, dacă câștigam atâta. E aproape caraghios calculul. Îmi pare rău că o spun. E complet neserios.

AGERPRES: Ce mai fac intelectualii români? Mai au ei un cuvânt de spus în "trebile" obștei? Și dacă nu, care credeți că este cauza acestei stări de lucruri? 
Nicolae Manolescu: Sigur au și dacă vorbim în general de intelectuali, cu atât mai mult. Sigur că au. Mai ales în vacarmul mediatic, să spunem așa, în care primul cuvânt îl au, normal, politicienii, se fac auzite și glasurile unor intelectuali, ale unor scriitori. Nu neapărat la televiziune, în presa scrisă, în hebdomadarele sau lunarele de cultură, la radio se aud vocile. Nu, nu e adevărat că nu se aud.

A scăzut participarea intelectualilor la viața politică de toată ziua, față de anii 90. Stau să mă gândesc acum că în momentul de față, în Parlament, din breasla noastră sunt mai puțini aleși decât erau doar în Partidul Alianței Civice, în Senat, în anii '90. Deci a scăzut interesul, pentru că, iată, clasa politică s-a profesionalizat. Foarte mulți dintre intelectualii care au intrat în politică, precum și eu, acum 20 de ani, s-au întors la uneltele lor, pentru că asta era meseria lor. Nu trăiau din asta, dar pentru asta trăiau. Doar prepoziția trebuie schimbată.

AGERPRES: Au existat și perioade mai faste, ca să le numesc astfel? Cum era înainte de 1989? 
Nicolae Manolescu: Dacă au fost sau dacă vor fi?



PUBLICITATE
AGERPRES: Mă refeream la trecut. Ce s-a întâmplat, de pildă, după Revoluție? 
Nicolae Manolescu: Perioade mai faste, în absolut, n-au fost. Imediat după '90 a fost o perioadă mai fastă, în sensul că eram toți mai optimiști și mai puși pe schimbat lumea.

După care, mă rog, entuziasmul a mai scăzut un pic, că răutățile au fost aceleași sau mai mari. Nu răutățile contează aici, ci felul în care reacționezi la ele. Deci, din punctul acesta de vedere, în anii '90 a fost ceva mai fast. Deși editurile nu plăteau nici atunci cum trebuie. Iar în regimul comunist, sigur, scriitorii o duceau ceva mai bine în general, erau plătiți mai frecvent și mai corect, doar că prețul pe care-l plăteau pentru asta era inacceptabil.

AGERPRES: De unde atâta dezbinare, totuși, între intelectuali, domnule profesor? 
Nicolae Manolescu: Artistul este o personalitate accentuată și mi se pare că, pentru o breaslă în care toți sunt personalități accentuate, sau cred că sunt, e normal să apară disensiuni de tot felul. Nu e un lucru nou, asta s-a întâmplat totdeauna. Dacă a existat o anume solidaritate în anii comunismului asta a fost pentru că exista un inamic comun. Odată cu pluripartidismul nu mai avem un inamic comun. Asta este situația.

AGERPRES: Care considerați că ar trebui să fie rolul intelectualilor într-o societate normală? Pentru că tinerii intelectuali pleacă în străinătate. 
Nicolae Manolescu: Intelectualul trebuie, mai întâi, să-și facă datoria lui de intelectual. Pentru că un intelectual adevărat este, până la un punct, apolitic. Până la un punct.

Asta nu înseamnă că nu este interesat de problemele politice. Dar e apolitic în sensul că trebuie să fie undeva la mijloc, între interesele diferitelor partide, facțiuni, grupări, bisericuțe, cu privirea de sus care să-l facă să nu intre în clenciuri cu tot felul de lucruri. În al doilea rând, el trebuie să-și spună cuvântul, fără discuție.

E obligat să-și spună cuvântul. Problema e dacă acest cuvânt e ascultat sau dacă nu. Asta caracterizează o societate democratică. Dacă cuvântul intelectualului este ascultat, atunci vorbim de democrație. Dacă nu e ascultat, atunci nu mai vorbim de democrație.

AGERPRES: Ca ambasador al României la UNESCO trăiți și la Paris. În Franța cum e? 
Nicolae Manolescu: Aproximativ ca la noi, doar că este mai multă civilizație a relațiilor dintre formațiunile politice, dintre adversarii sau partenerii politici. Nu auzi ceea ce auzim noi la televiziune îndeosebi din gura unor oameni care ar trebui — prin funcție, prin, știu eu, prin demnitatea pe care o ocupă — să aibă o anumită reținere.

Ca să nu spun că, totuși, limba franceză pe care o asculți la televizor în fiecare seară — o aud și eu la știri — este chiar limba franceză pe care îmi place să cred că am învățat-o încă de multă vreme cu toate schimbările de vocabular, eventual. Spre deosebire de limba română pe care, când deschid televizorul în România, când mi se întâmplă să ajung, n-o mai recunosc. Sigur că există și aici patimi, există și aici partide ostile, există și aici majorități și minorități, legi impuse cu de-a sila și abrogate ulterior. Există toate astea, dar care țin de parlamentarism și care este oarecum firesc să se întâmple, dacă nu au consecințe grave sau chiar nefaste asupra vieții sociale. Riscurile meseriei de politician sunt mai mici aici decât în România.

AGERPRES: Știu că nimeni nu posedă soluții panaceu. Cum vedeți însă o îmbunătățire a situației și la noi? Credeți că aceasta poate fi rezolvată instituțional? 
Nicolae Manolescu: Eu am mai zis-o. Sunt optimist incurabil de când mă știu. Acum m-am mai modificat, poate și cu vârsta, și zic eu că sunt optimist pe termen lung și mai puțin optimist pe termen scurt. Oricum, ceea ce e de făcut știm, problema e că nu știm când vom începe și cât va dura să facem ce se cuvine.

De pildă, eu rămân la convingerea că oricât de împărțită va fi politic societatea românească, oricât de mari interesele clientelare ale partidelor, ceea ce e normal, peste tot în lume un partid își are clientelă, e suspect un partid care n-are clientelă, dincolo de chestia asta mi s-ar părea normal să existe o strategie pe termen ceva mai lung și care să constea în a evita, pe cât posibil, numirile politice în anumite funcții de mare răspundere. A pune omul potrivit la locul potrivit, indiferent de politica lui.

Când lui Mitterand i s-a propus — și era președintele Franței — să numească într-o funcție un intelectul, un economist care provenea din partidul de dreapta de atunci, Mitterand a acceptat imediat și, deși i s-a atras atenția: "Vedeți, nu este de-al nostru", acesta a răspuns: "Mă interesează să fie bun, nu să fie al meu". Ceea ce mi se pare foarte corect.

Aici pot să spun, în paranteză, că mă invita un lider de partid, care acum este în închisoare, pe vremuri, să candidez la Senat, pe primul loc, la București. Și eu i-am spus: "Bine, dar n-ai în partidul ăla pe nimeni? N-ai clientelă?" Zice: "Nu. Partidul sunt eu". Bun. Închid paranteza.

Un al doilea lucru, foarte important, ar fi săltarea treptată, un pic, puțin câte puțin, a învățământului și a educației. O mare parte din păcatele politicii românești de astăzi provine din educația precară, diplomele câștigate prea ușor la universități particulare, liceul care a căzut, ce să mai vorbim, școala primară sau gimnaziul care nici ele n-o duc prea bine. Sunt foarte multe, începând cu masacrul limbii și terminând cu lipsa de cultură generală care este extrem, extrem de răspândită în clasa politică, nu neapărat cea conducătoare, ci chiar în intelectualitate.

Mai săptămânile trecute o auzeam pe o doctoriță la București, care era șefă de secție la un mare spital din țară, vorbind ca o troglodită. Nu mai spun că vorbesc în halul ăsta oamenii de pe stradă, oamenii simpli care n-au avut parte de școală, dar când un mare medic vorbește așa — medici care erau reputați, pentru cultura lor umanistă, au scris literatură, avem mari scriitori care erau scriitori de profesie — atunci la ce ne putem aștepta de la ceilalți? Kanal D a făcut, cândva, în jurul lui 15 ianuarie, o anchetă, care, dacă nu era o glumă, era un lucru de groază. A întrebat persoane de pe stradă dacă știu că e ziua lui Eminescu.

AGERPRES: Ne întoarcem, din nou, la Eminescu... 
Nicolae Manolescu: Ei bine, au răspuns: "Nu, dar cine este Eminescu?". "Păi... a scris niște versuri frumoase". "Da, da, e adevărat, zice, transmiteți-i urări de sănătate". 17% dintre cei întrebați, spunea un sondaj acum vreo doi ani, n-auziseră de Eminescu, 16% n-auziseră de Caragiale. Ori cred că sunt niște glume.

Nu-mi vine să cred. E imposibil, dacă ai făcut școală. Oricât de proastă școală ai fi făcut și oricând — azi, ieri, alaltăieri — nu se poate să nu fi auzit de Eminescu. E exclus. Sper că sunt niște glume proaste. Dar dacă sondajul este adevărat, atunci este foarte grav. AGERPRES/(A — autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)


sursa: Agerpres

Într-un oraș parcă surd la problemele oamenilor, George Lixandru, publicist și scriitor din Buzău, își strigă durerea. De joi se află în greva foamei. George Lixandru speră ca autorităţile să îl ia în seamă şi să-i repartizeze o locuinţă socială, demers pe care scriitorul l-a început cu un deceniu în urmă. El a fost evacuat joi din casa în care a locuit cu chirie şi spune că va sta în greva foamei până când i se va da curs solicitării.


"O viață întreagă m-am tot întrebat dacă are vreo importanță faptul cum mori sau dacă e bine să mori pentru o cauză ori o anume idee. Niciodată nu am ajuns la un răspuns decisiv. Au atârnat în balanță mereu alte și alte răspunsuri. JOI, 16 OCTOMBRIE, ORELE 9.15, MĂ VĂD OBLIGAT SĂ "VERIFIC" AȘA ZISELE MELE SPECULAȚII. SUNT ÎN GREVA FOAMEI ÎN FAȚA CONSILIULUI JUDEȚEAN BUZĂU!

Dumnezeu să mă ierte, pentru că întotdeauna astfel de gesturi disperate sfârșesc cu moartea ori îmbolnăvirea iremediabilă a celui care are curajul să le facă!", a spus George Lixandru înainte de a intra în greva foamei.

Într-un interviu acordat pentru DC News, George Lixandru a vorbit despre povestea sa.




DC News: De ce ați intrat în greva foamei?

George Lixandru: Ieri, în prima zi a grevei mele, s-a postat în fața mea un individ care pretindea că e de la un post de televiziune. M-a întrebat de ce sunt în greva foamei, i-am răspuns, iar individul mi-a reproșat că sunt unul dintre cei mulți și proști. "Bogații sunt deștepți, săracii sunt proști", s-a îndepărtat ăsta aproape țipând. Culmea e că în romanul meu Jurnalul unui sinucigaș există un fragment în care scriu că exact așa ne percep bogații democrației după ureche - suntem săraci din vina noastră. Așadar, răspunsul la întrebarea de ce sunt în greva foamei ar fi: De-aia!
Să arătăm celor care au jecmănit această țară până la ultima lescaie că NU SUNTEM PROȘTI!

DC News: De ce în 2014 se mai întâlnesc astfel de situații disperate? De ce credeți că în 2014 cultura nu este respectată?

George Lixandru: În ultima vreme, mass-media a fost inundată de false valori. Toată cultura românească s-a manelizat. Mulți scriitori au devenit sclavii acestei prostituări culturale. Se pun în slujba diferiților indivizi, au devenit la rândul lor publiciști fără să aibă habar de ce înseamnă publicistica. Într-un astfel de context, nu poți să vezi altceva decât mizeria culturii românești.

DC News: De ce avem nevoie de cultură?

George Lixandru: Știți cum e? Francezii au o cutumă. Ei spun așa: un popor fără suflet nu mai este un popor. Poporul român nu mai are suflet. Probabil nu a avut niciodată. Sunt foarte dur în această privință. Am scris un roman care se cheamă "Jurnalul unui sinucigaș". L-am numit așa pentru că întregul popor este unul de sinucigași. Să luăm puțin istoria. Franța a avut vreo 16 regi în 1400 de ani. Noi în 1400 de ani, am avut circa 1600 de domnitori. Toți au fost dați la o parte prin intrigă, minciună și diverse uneltiri. Revenind la întrebare. Niciodată nu au fost respectați scriitorii. Au fost respectați doar șmecherii. Trăiesc bine doar cei care fac compromisuri cu politicienii. Eu nu am făcut niciun compromis și nici nu vreau să fac asta vreodată.

DC News: Am putea spune că v-ați născut într-o țară greșită. Credeți că dacă ați fi trăit în altă țară, lucrurile ar fi stat altfel pentru dumneavoastră?

George Lixandru: Da, cu siguranță lucrurile ar fi stat altfel, soarta era alta. În țări precum Germania sau Franța, oamenii știu să-și respecte valorile. 

DC News: Ați fost amenințat că veți fi dus la Spitalul Săpoca dacă nu încetați protestul...

George Lixandru: Joi am fost cel mai important personaj din județul Buzău. Doi polițiști și doi jandarmi m-au păzit toată ziua. La un moment dat, jandarmii au avut curajul să îmi spună că mă vor interna la Spitalul Săpoca. A fost de față și un jurnalist buzoian, Iulian Gavriluță. Și el a povestit despre acest episod. Trebuie să spun că am făcut o cerere către primarul Buzăului, Constantin Boșcodeală, care mi-a spus că nu am mutație pe municipiul Buzău și asta a fost tot. De fapt, nici nu mi-a fost primită cererea pentru că nu am mutație aici. De zece ani, mi se dă același răspuns: vă respectăm foarte mult și în timp rezolvăm și situația dumneavoastră. 

DC News: De ce credeți că în România, oamenii care își strigă durerile sunt considerați nebuni?

George Lixandru: Știți cum e? Românul s-a obișnuit să stea numai în genunchi, iar când cineva are curajul să se ridice în picioare este considerat nebun. Nu este normală o astfel de atitudine. Oamenii ar trebui să ne aprecieze măcar pentru curajul că ne spunem păsurile. 

DC News: Dumneavoastră trăiți prin poezie.

George Lixandru: Scriu pentru că așa m-am născut. Un regretat scriitor buzoian spunea așa: un poet născut, nu făcut. Eu așa m-am născut. Am fost acuzat că aș fi colaborat cu Securitatea. Vă imaginați? Dacă eu la 15 ani aș fi colaborat cu Securitatea, probabil că nu aș fi fost în situația actuală. Orice om trebuie să aibă o idee în care să creadă. Crezul meu este să scriu mereu adevărul. Credința m-a ajutat foarte mult să depășesc momentele grele prin care am trecut. Trebuie să crezi în ceva pentru ca lupta ta să aibă un suport. Dacă nu crezi un nimic, la rândul tău ești un nimic. Trebuie să crezi în ceva pentru a putea merge mai departe. 

DC News: Cum vedeți rezolvarea cazului dumneavoastră astfel încât să ieșiți din greva foamei?

George Lixandru: În general, în România greva foamei nu are niciun efect. Pe nimeni nu interesează că existăm. În primul rând, am o doleanță: venirea unui procuror DNA București. Până acum, m-am adresat DNA-ului cu trei plângeri și nu am primit nici măcar o informare că le-ar fi primit. Voi înceta greva foamei atunci când va veni în Buzău un procuror DNA și în momentul în care voi primi o locuință. Dacă nu, voi muri aici. Câteodată mai este necesar și câte un sacrificiu.

George Lixandru susţine că va sta în greva foamei până va primi ceea ce a cerut, sau până când va muri de foame, dacă şefii judeţului nu vor da curs solicitării sale.

Cine este George Lixandru

George Lixandru s-a născut la Scărişoara, comuna Cislău. Activitate publicistică la zi: „Oblio", „Zig-zag",„Expres Magazin", „Opinia", „Muntenia", „Informația Buzăului", „Buzăul", „Jurnalul de Buzău". A debutat literar în anul 1972 în „Albina" (sub Baruțu Arghezi). A publicat versuri în „Convorbiri literare", „Flacăra", „Opinia", "Școala Buzoiană". A frecventat cenaclurile literare „Vasile Voiculescu" Buzău, „Astra" Brașov și „Tomis" Constanța.

A debutat editorial cu „Sonete de palavragiu", Ed. RAFET, Râmnicu Sărat, 2001, cu care a obținut premiul I la Concursul național de sonete "Vasile Voiculescu". A publicat mai multe cărți, printre care amintim: Sonete de palavragiu, Anotimp în căpăstru, Sexonete, Noul Testament - Poezia după George Lixandru, Oraşul pe fond alb, Nebunul şi pasărea albă a libertăţii şi În pânda viermilor.

- See more at: http://www.dcnews.ro/interviu-george-lixandru-jurnalist-i-scriitor-in-greva-foamei-dumnezeu-sa-ma-ierte_456717.html#sthash.czLzgsRp.dpuf